my.digital.self
Posts tagged muzica
Dor de vara: Gorillaz – Hasta Manana
Jan 7th
Imi este din nou dor de vara, de mare, de plaja, de acele zile in care nu exista griji…
La Roux
Nov 27th
Daca tot eram in urma cu cateva zile la capitolul “ce produc englezii imi provoaca stari de bine”, momentan doar in domeniul muzical, am decis sa aprofundez si sa imi aplec urechea o idee mai “hotarat” asupra unei trupe care mi s-a parut interesanta.
Poate ca voi ati auzit deja de ea, caz in care scuza mea ar fi ca sunt de ceva vreme in total contratimp cu “ce se asculta”, “ce se poarta” si, in general, cu toate “ceseurile”.
Trupa despre care vorbesc se numeste La Roux, este din Brixton si canta o combinatie de electropop/electronica care mi-a atras atentia instantaneu, de la chiar piesa de debut a albumului, In For The Kill.
Nu stiu daca e doar din cauza ca nu sunt chiar un fin cunoscator al pop-ului (si variatiilor acestuia), dar sound-ul mi s-a parut foarte original. Energic, puternic, chiar putin violent (in sensul bun), sound-ul celor doi englezi este, ca sa folosesc o expresie de-a lor, incredibly fresh.
Ce mi-a placut in mod special, in afara sound-ului, a fost chiar faptul ca acesta a fost arhisuficient. In mod normal, ma feresc ca de dracu’ de nume gen Lilly Allen, Sugababes sau alte exemple de “vedete” pop, poate si din cauza continutului muzicii lor. Sincer, am ascultat acest album cap-coada de minim 10 ori si nu am simtit nevoia sa inteleg despre ce canta aceasta bizara domnisoara. Cand m-am concentrat si pe ceea ce debiteaza, am fost dezamagit. Same old girly shit, versuri trase parca la indigo dupa trupele de care tocmai am spus ca ma feres. Acest aspect a fost o crunta dezamagire.
Cu mici exceptii (in principal, o scapare numita Cover My Eyes, care chiar nu are ce sa caute pe un asemenea album), La Roux e un album neasteptat de intens si de corect dozat. Mi-e greu sa imi imaginez pe cineva care ar reusi sa se plictiseasca ascultandu-l, mai degraba riscul ar fi necesitatea unei pauze la jumatatea lui.
Chiar daca nu este, din punct de vedere al continutului, un album revolutionar (nici pe departe), va recomand La Roux pentru multitudinea de moduri in care trupa isi exprima energia: anumite momente va vor da senzatia unui rollercoaster, lucru destul de rar in muzica lansata in ultimii ani. Auditie placuta!
Interesant: Blue Foundation – Little by Little
Nov 6th
O noua melodie care mi-a ramas intiparita in minte… mi se pare extrem de linistitoare.
Moby – Wait for Me
Nov 5th
Stiu ca n-am mai scris de mult ceva despre ce muzica noua am mai ascultat – si asta pentru ca am avut o perioada in care n-am avut noroc de albume reusite, drept urmare am insistat pe muzica descoperita cu ceva timp in urma. Cateva exceptii au existat, totusi, noul Wait for Me – semnat de Moby – fiind undeva in varful “listei”.
Moby a insemnat intotdeauna pentru mine muzica nocturna. Fie ca a fost vorba de melancolicul Play (un album fenomenal), visatorul 18 sau mult mai energicul Hotel (care mi-a parut in anumite momente mai mult un pariu al americanului decat o adevarata evolutie muzicala pentru el), am avut intotdeauna probleme cu ascultarea muzicii lui inainte de ora 22:00.
Drept urmare, e inutil sa mai spun ca Wait for Me are, in mare, aceleasi “instructiuni de utilizare”.
Daca ar fi sa compar aceasta noua inventie cu albumele anterioare, ar fi corect sa il pozitionez foarte aproape de Play si 18, dar cu mult deasupra lui Hotel. Daca v-au placut primele doua, cu siguranta Wait for Me va va “manca” enorm de multe ore de auditie. In schimb, cei care au descoperit Moby abia la momentul Hotel ar putea avea cateva probleme de acomodare – acum negativele sunt mult mai “blande”, un numar destul de mare de piese reprezentand mai degraba companii perfecte pentru momentele de introspectie ale ascultatorilor decat pentru o seara in club. Din acest punct de vedere, sunt 100% multumit de directia aleasa de Moby.
Mi-ar fi greu – chiar foarte greu – sa ii gasesc defecte acestui album. Din punct de vedere muzical, nu este “mainstream stuff”, dar acest lucru nu poate fi decat un lucru bun. Continutul este insa punctul forte – Wait for Me reprezentand o invitatie la o calatorie alaturi de un artist sincer, care nu se straduieste sa isi acunda starile prin care trece.
Pale Horses, Shot in the Back of the Head (al carei videoclip poarta semnatura lui David Lynch), Wait for Me, Isolate si Study War au fost melodiile care m-au “ravasit” cel mai tare. Restul de 11 piese sunt si ele excelente, fara exceptie. Vocea lui Moby se aude doar pe Mistake, din pacate.
Ca incheiere, Wait for Me este poate cel mai interesant album pe care l-am ascultat in acest an – si o experienta pe care nu prea ati avea voie sa o ratati. Mie mi-a mers direct la suflet.
Cred ca am innebunit: ascult Amy Winehouse
Oct 12th
… si imi place! 
M-am ferit cat am putut de aceasta domnisoara… bizara (si acum am fost indulgent), dar am dat din greseala play pe cateva melodii si mi-au placut mult.
‘tis a year of change, acum e clar.
Massive Attack s-au intors: Splitting the Atom
Oct 5th
Finally, dupa 3 ani de liniste, britanicii de la Massive Attack au scos un nou material. E vorba doar de un EP (4 piese), dar unul cu adevarat demential. In Februarie 2010 vom avea parte si de un album nou – deja faimosul LP5 (neoficial, se pare ca se va numi Weather Underground).
Ma bucur ca nu s-a schimbat nici un pic atmosfera dark (dusa la extrem cu 100th Window). Piesele noi sunt … pur si simplu addictive, n-am avut nevoie de nici un pic de reacomodare cu muzica englezilor. Splitting the Atom si Psyche (cu Martina Topley-Bird, preferata mea, pe post de guest star) mi s-au parut cel putin la acelasi nivel cu cele mai bune piese de pe Mezzanine sau 100th Window.
Astept cu interes luna Februarie a anului viitor…
Voi ce parere aveti?
O picatura de nostalgie: Bon Jovi – Queen of New Orleans
Sep 28th
… pentru ca trebuie sa fii nebun sa nu iti placa asa ceva. Si pentru ca astfel de melodii apar atat de rar, incat nu trebuie uitate.
Martina Topley-Bird – The Blue God
Sep 27th
Stimati cititori, avem in fata o artista care nu a avut parte de faima pe care o merita. Una dintre vocile cele mai interesante de pe albumele semnate 
Massive Attack, apoi “muza”, vocalista si ulterior iubita lui Tricky, Martina Topley-Bird reprezinta exemplul clar de artist lasat in umbra de succesul trupelor cu care a lucrat.
Dupa un album de debut impresionant (Quixotic, 2003), laudat de aproape toti criticii muzicali pe la care a trecut, dar care nu a avut parte de succesul comercial pe care – fara dubii – ar fi trebuit sa il aiba, Martina a decis sa schimbe total stilul si sa revina cu un al doilea album. De la trip-hop si o atmosfera rece, parca amintind de Portishead, acest The Blue God inseamna o trecere catre un soul mult mai usor de digerat si, de ce nu, mai melodic. Poate pentru multi ar parea ca muzica Martinei e mai comerciala – chiar si eu am fost usor sceptic inainte de a-l asculta – de fapt, noul stil e chiar un pas inainte.
Pentru cei care aud prima data de aceasta englezoaica, as recomanda ascultarea macar a melodiei Sandpaper Kisses (prezenta pe excelenta coloana sonora a jocului Fahrenheit / Indigo Prophecy). E intro-ul perfect pentru ceea ce inseamna muzica Martinei. Dupa aceasta, The Blue God va avea efectul unui ceai fierbinte intr-o zi friguroasa de decembrie.
Debutul albumui m-a dus instantaneu cu gandul la Roisin Murphy, negativul lui Phoenix avand o usoara “aroma” de Overpowered. Asemanarile se opresc aici, totusi. Phoenix e un intro oarecum bizar, cu un tempo identic pe intreaga durata – eu spun ca locul ei ar fi fost undeva in apropierea jumatatii albumului.
Ceea ce e cu adevarat impresionant in legatura cu metamorfoza (din punct de vedere a stilului muzical) Martinei e faptul ca reuseste sa creeze un gen total inedit: duce la limita soul-ul si ii adauga suficient trip-hop, incat produsul final nu prea mai seamana cu nici unul dintre cele doua. Privit din acest unghi, The Blue God este un album cu adevarat surprinzator, poate printre cele mai bune lansari ale anilor recenti.
Am reusit sa imi formez o adevarata obsesie pentru Baby Blue, unde am simtit cateva asemanari clare cu muzica anilor ‘60 (si mi-am amintit ca si Noisettes au reusit asta cu Wild Young Hearts, un alt album care mi-a placut mult), am picat intr-o usoara senzatie de “glamour” ascultand Carnies, apoi am trecut printr-un soi de remember al stilului de pe Quixotic cu piesa Shangri-La (de o profunzime impresionanta), am primit si o portie de energie pura (denumita sugestiv Da Da Da Da) si apoi am revenit in atmosfera din ‘60 cu Poison. Cu ocazia asta, v-am enumerat si melodiile care mi s-au intiparit cel mai rapid in minte.
Sincer sa va spun – nu stiu ce anume mi-a placut mai mult la The Blue God. A fost un album care m-a luat total prin surprindere si nu prea m-a mai lasat in pace (nu doar Baby Blue avand enorm de multe repeat-uri in ultimele zile).
Cum as putea sa concluzionez articol altfel decat spunand ca The Blue God e un album pe care nu aveti voie sa il treceti cu vederea? Indiferent care dintre cele doua stiluri muzicale va sunt mai apropiate, Martina va va face sa uitati de delimitarile lor. Si, ca sa nu raman dator, va atasez si deja clasicul Sandpaper Kisses, de pe albumul anterior. Auditie placuta!
Obsesii: Nouvelle Vague – All my Colours
Aug 31st
Nu voi vorbi inca despre noul album Nouvelle Vague, inca sunt cuprins de confuzie si nu reusesc sa imi dau seama exact ce stari a trezit in mine. Pana acum o melodie mi s-a parut pur si simplu fenomenala:
