Posts tagged preferate

Stimati cititori, avem in fata o artista care nu a avut parte de faima pe care o merita. Una dintre vocile cele mai interesante de pe albumele semnate Massive Attack, apoi “muza”, vocalista si ulterior iubita lui Tricky, Martina Topley-Bird reprezinta exemplul clar de artist lasat in umbra de succesul trupelor cu care a lucrat.

Dupa un album de debut impresionant (Quixotic, 2003), laudat de aproape toti criticii muzicali pe la care a trecut, dar care nu a avut parte de succesul comercial pe care – fara dubii – ar fi trebuit sa il aiba, Martina a decis sa schimbe total stilul si sa revina cu un al doilea album. De la trip-hop si o atmosfera rece, parca amintind de Portishead, acest The Blue God inseamna o trecere catre un soul mult mai usor de digerat si, de ce nu, mai melodic. Poate pentru multi ar parea ca muzica Martinei e mai comerciala – chiar si eu am fost usor sceptic inainte de a-l asculta – de fapt, noul stil e chiar un pas inainte.

Pentru cei care aud prima data de aceasta englezoaica, as recomanda ascultarea macar a melodiei Sandpaper Kisses (prezenta pe excelenta coloana sonora a jocului Fahrenheit / Indigo Prophecy). E intro-ul perfect pentru ceea ce inseamna muzica Martinei. Dupa aceasta, The Blue God va avea efectul unui ceai fierbinte intr-o zi friguroasa de decembrie.

Debutul albumui m-a dus instantaneu cu gandul la Roisin Murphy, negativul lui Phoenix avand o usoara “aroma” de Overpowered. Asemanarile se opresc aici, totusi. Phoenix e un intro oarecum bizar, cu un tempo identic pe intreaga durata – eu spun ca locul ei ar fi fost undeva in apropierea jumatatii albumului.

Ceea ce e cu adevarat impresionant in legatura cu metamorfoza (din punct de vedere a stilului muzical) Martinei e faptul ca reuseste sa creeze un gen total inedit: duce la limita soul-ul si ii adauga suficient trip-hop, incat produsul final nu prea mai seamana cu nici unul dintre cele doua. Privit din acest unghi, The Blue God este un album cu adevarat surprinzator, poate printre cele mai bune lansari ale anilor recenti.

Am reusit sa imi formez o adevarata obsesie pentru Baby Blue, unde am simtit cateva asemanari clare cu muzica anilor ‘60 (si mi-am amintit ca si Noisettes au reusit asta cu Wild Young Hearts, un alt album care mi-a placut mult), am picat intr-o usoara senzatie de “glamour” ascultand Carnies, apoi am trecut printr-un soi de remember al stilului de pe Quixotic cu piesa Shangri-La (de o profunzime impresionanta), am primit si o portie de energie pura (denumita sugestiv Da Da Da Da) si apoi am revenit in atmosfera din ‘60 cu Poison. Cu ocazia asta, v-am enumerat si melodiile care mi s-au intiparit cel mai rapid in minte.

Sincer sa va spun – nu stiu ce anume mi-a placut mai mult la The Blue God. A fost un album care m-a luat total prin surprindere si nu prea m-a mai lasat in pace (nu doar Baby Blue avand enorm de multe repeat-uri in ultimele zile).

Cum as putea sa concluzionez articol altfel decat spunand ca The Blue God e un album pe care nu aveti voie sa il treceti cu vederea? Indiferent care dintre cele doua stiluri muzicale va sunt mai apropiate, Martina va va face sa uitati de delimitarile lor. Si, ca sa nu raman dator, va atasez si deja clasicul Sandpaper Kisses, de pe albumul anterior. Auditie placuta!